Dintr-o lume gri încearcă a răsări

     Articolul acesta este bazat pe întâmplări adevărate, întâmplări pe care doar cu puțin timp în urmă am reușit să le procesez. Poate părea un lucru banal, dar pentru mine a fost ceva care m-a marcat adânc. Cu siguranță ați trecut prin niște perioade când credeați că mai rău nu poate fi, dar viața v-a dovedit cât de amarnic vă puteți înșela.

     Așa a început și povestea mea. Eram în gara din Constanța când am auzit cuvintele ”Mă mut. Îmi place o colegă de la serviciu.”. Ce poți să spui într-o situație ca asta altceva în afară de un ”Bine.”, urmat de o pauză lungă plină de neîncredere și o privire în gol? Crezi că asta nu se poate întâmpla. Sigur nu e adevărat ce spune. Îl iubesc, și acum două zile, când am plecat de acasă ne-am promis că totul o să fie mai bine. Nu poate face asta. I-am dat atâtea șanse. Îmi este dator și el cu măcar una. 

     Mă întorc acasă cumplit de obosită. Nu am putut să dorm la cușetă. Am căzut ziua anterioară și tot corpul mă doare. Vreau doar să ajung acasă. Totul a fost un vis foarte urât din cauza acelei lovituri. Dar ajung acasă exact când el iese pe ușă să meargă la serviciu și îmi răsună în minte cuvintele lui. Mă ignoră complet. Intrând în casă văd că a început deja să își strângă lucrurile. Sunt furioasă. Pe el, pe mine, pe lumea întreagă. Doar el e de vină! Cum a putut face asta? Sau oare eu sunt vinovata? Nu trebuia să plec! Dacă nu plecam totul era bine acum!


     Pleacă. Prietenul lui a venit cu mașina să îl ajute să ducă bagajele. Nu puteam să plec. Nu aveam unde. Priveam încet cum pun în mașină fiecare bagaj. Și cu fiecare obiect pleacă și o bucată din mine. Rămân complet singură în apartamentul unde am fost mereu doi. Simt că înnebunesc. Nu pot face asta! Nu se poate întâmpla asta! Trebuie să se întoarcă! Mă rog la Univers să îl primesc înapoi. Zile în șir privesc geamul și când trece un om sau o mașină tresar. Oare el e? Vine înapoi?

     Nu, nu vine. Nu va veni niciodată. Nu mai este al tău. Îi mai văd câteodată trecând cu autobuzul și refuz să mă urc pe același mijloc de transport. Nu știu ce aș face. Nu vreau să știu ce aș face. Încet, un nor negru se adună peste capul meu și nu mai văd culorile vieții. Totul devine gri. Nu pot să gândesc. Nu pot să mă gândesc la nimic în afară de tristețe și durere. Dacă asta e viața, eu nu mai vreau nimic de la ea. Intru în depresie. 

     Depresia este un lucru crunt chiar și când ai lângă tine un grup strâns de prieteni și familie care te ajută, dar să rămâi singur și la final de an universitar este cumplit. Mă mut și eu. Nu pot vedea acei patru pereți unde înainte eram așa fericită. 

     Mai am o sesiune. Ultima mea sesiune. Nu o pot da în bară. Dar cum să nu o dau în bară când eu vreau doar să îmi scot inima din piept și să mă uit la ea cum bate? Mi s-a zis că dacă mă apuc de treabă, durerea se alină, că nu o să o simt atât de puternică, dacă nu mă gândesc la ea. Nu este așa. Durerea te paralizează. 

     Am avut atâta stare de prezență să reușesc să învăț pentru examene. Nu a fost niciodată atât de greu să învăț. Mai ales ceva ce de fapt nici nu îmi place. Mi-am luat toate examenele din prima. Ba chiar, am primit doar note mari. Încă un hop și termin. Scap de tot. Licența. Am încercat să învăț, dar nu am mai putut. A fost deja prea mult. M-am dus la examen doar fiindcă ai mei au ținut morțiș să merg, chiar dacă le-am spus că nu am fost în stare să învăț.  Am picat, bineînțeles. Lucrul la care am muncit timp de trei ani s-a dus. 

     Singură, fără prieteni sau familie, fără visul meu. Vara a fost o cursă pentru supraviețuire. Totul este în ceață. Cum după naștere mamele uită de durerile groaznice și văd doar copilul din brațele lor, simt că așa s-a întâmplat și cu mine când am ieșit din depresie la sfârșitul lui august. Nu zic că tristețea și durerea s-au evaporat, dar norul negru s-a ridicat puțin. Puteam gândi mai clar. 



     Atunci mi-am dat seama că am avut prieteni lângă mine când aveam cea mai mare nevoie. Una din colegele mele m-a chemat la ea acasă și m-a obligat să facem referatele împreună pentru examene. Mi-a făcut cafea și a stat cu mine în pauzele lungi de țigară. Ba chiar m-a ajutat și să mă mut când era cazul. Eram prietene foarte bune, dar de atunci pot spune că ea îmi este cu adevărat cel mai bun prieten. Ea mi-a salvat viața. 

     Apoi am aflat că am picat foarte mulți la examenul de licență în acel an. Am început să nu mă simt așa prost din cauza asta. Nu eram singura în această situație. Eram tristă, dar nu complet dezamăgită, căci deja începeam să urăsc specializarea aleasă. Și acum aveam foarte mult timp liber.

     Am văzut că mai au un loc la buget la facultatea care la care am mai vrut să mă înscriu în urmă cu trei ani. Am decis să-mi încerc norocul. Și am intrat. La singurul loc rămas la buget. Acum studiez Științe ale Mediului și sunt mai fericită ca niciodată. Clădirea facultății este foarte modernă și dotată cu aparatură de ultimă generație. Aici trebuie doar să vrei să faci ceva și porțile sunt deschise în fața ta. Am profesori și colegi minunați și îmi face plăcere să merg la cursuri și laboratoare, nu ca înainte când așteptam doar să se termine săptămâna.



     Am întâlnit pe parcursul aventurii mele oameni deosebiți. Am început să fac lucruri pe care înainte nu le puteam face. M-am apucat de un curs de fotografie și am început deja să lucrez la majorate în doar 6 luni. Am găsit oameni ca mine, nebuni și plini de viață, care mă fac să savurez fiecare clipă a vieții. Am început să fac bouldering, un sport pe care credeam că nu o să îl practic niciodată, chiar dacă îmi plăcea foarte mult. După doar o lună mi-am cumpărat proprii mei pantofi de cățărat ca semn că vreau să mă dedic acestui sport.


     Acum mai vreau doar să călătoresc. Încă mai caut oamenii cu care aș putea porni în cât mai multe aventuri, dar dacă am ajuns până aici, voi ajunge și mai departe. Acum zece luni nu eram sigură că apuc noul an și în prezent sunt foarte recunoscătoare că nu m-am dat bătută. Sunt recunoscătoare și pentru prietenii mei și familia, care au fost lângă mine la greu, iar acum se bucură și ei când văd că fac în sfârșit ceea ce îmi place. 

     Mereu am fost o adeptă a adrenalinei și acum că am prins din nou gustul vieții vreau să încerc orice. Vreau să călătoresc, să mă relaxez, să încerc sporturi noi, dar mai ales să trăiesc experiențe de neuitat. Eu am găsit o echipă pe cinste care poate fi și furnizorul tău de experiențe. Nu doar că vreau să încerc chiar eu lucruri noi, dar aș vrea să le mulțumesc celor care au fost alături de mine. Vreau să le rămân în amintire nu ca fata tristă pe care au ajutat-o odată, ci fata de gașcă, care le-a oferit experiențe de neuitat. 


     Chiar dacă la început nu am văzut cale de scăpare, acum îmi dau seama cât de mult am avut eu nevoie de această experiență. M-a făcut mult mai puternică din nenumărate puncte de vedere. Am pierdut deja puțin din greutatea inițială și am pus înapoi masă musculară. Știu că mai am mult de lucru, dar este și acesta un start. Am învățat că pot să am încredere doar în mine. Chiar dacă am lângă mine oameni pe care îi iubesc, la sfârșitul zilei eu sunt cea cu care rămân. Trebuie să fiu mulțumită de mine însumi, înainte să mă aștept ca alții să mă placă. 


     Am început să apreciez mai multe lucruri, chiar dacă sunt grele, fiindcă știu că acestea îmi vor întări caracterul. Chiar de aceea am început să creez o mică lucrare de artă pe corpul meu. Mi-am făcut două tatuaje: coarne de cerb, ce simbolizează puterea și posibilitățile care se ascund în mine și un buchet de flori sălbatice, ce simbolizează renașterea, creșterea și dezvoltarea. Chiar dacă alții au încercat să mă îngroape, nu și-au dat seama că sunt o sămânță și voi reveni mult mai puternică. 

     Am învățat și că trebuie să am mai multă grijă de mine. Chiar de aceea cred că niște experiențe dezvoltare personală mi-ar prinde foarte bine. Chiar dacă am ajuns departe, mă așteapată încă un drum lung. Trebuie să aflu cine sunt și să mă iubesc exact așa, cu bune și cu rele. 

     Acum fac ce îmi place. Fac toate lucrurile pentru mine, nu pentru alții. Am început să mă respect, căci dacă eu nu îmi dau respectul cuvenit, nici alții n-o să o facă. Abia aștept să văd unde ajung peste alte câteva luni, ani sau chiar decenii. Dar dacă am încredere în puterile mele, voi ajunge exact acolo unde trebuie. 







Articol scris în cadrul Spring SuperBlog 2020. 







*Sursă poze: experimentează.ro și arhiva personală.

0 Comments